OBICEIURI SI TRADITI ROMANESTI

Obiceiuri si traditii de nunta Nunta reprezinta o imbinare de traditii, obiceiuri si reguli populare si bisericesti, pe care atat mirii cat si nuntasii ar trebui sa le respecte. Din pacate, nunta traditionala si-a pierdut elementul “magic”, ritualic, traditiile si obiceiurile de nunta au suferit modificari, pentru ca tinerii nu înteleg semnificatia obiceiurilor, iar bãtrânii nu mai stiu sã o explice.

Nunta traditionalã românescã este încãrcatã de traditii si obiceiuri pline de frumusete si simboluri menite sã aducã tinerei perechi bunãstare si prosperitate. Nunta este consideratã o tainã ca si nasterea si moartea. Dacã nasterea corespunde zorilor vietii si moartea amurgului, nunta este lumina zilei, cea mai limpede pentru fiinta omeneascã, dar si cea mai grea, deoarece omul în floarea vârstei participã constient la trecerea celui mai important prag al existentei sale. În satul românesc traditional nunta constituia un moment important în cadrul comunitãtii. Cãsãtoria era un moment din ciclul vietii care concentra un numãr mare de rituri de trecerem dintr-un stadiu de viatã într-altul, rituri de purificare si altele menite sã aducã fertilitatea în noul cuplu. Se cunosc multiple variante locale de traditii si obiceiuri de nuntã în Moldova, Transilvania, Maramure, Tinutul Pãdurenilor, dar elementele esentiale sunt aceleasi. Traditiile de nunta se derulau pe parcursul a patru, cinci zile, de joi pânã marti, iar ceremonialul se desfãsura pe etape dedicate preparativelor anumitelor secvente ritualice, culminând cu desfãsurarea nuntii propriu-zise, care era concentratã în ziua de duminicã. Fiecare secventã a nuntii era exprimatã prin strigãturi sau oratii specifice folclorului românesc. Nuntile aveau loc în doi mari timpi: la Câslegile de iarnã-imediat dupã sãrbãtori pânã la începutul Postului Pastelui si la Câslegile de toamnã- pânã în primele zile ale Postului Crãciunului. Aceste perioade erau considerate momente de rãgaz în viata satului. Tot atunci, oamenii agoniseau în cãmarã destule bucate pentru a organiza nunta. Sâmbãta se organizau diferite pregãtiri în case diverse. Se succedau diferite traditii si obicieuri de nunta - la casa mirelui se adunau prietenii de o vârstã ai mirilor. Dintre ei se alegeau chemãtorii la nuntã, cei care mergeau prin sat cu o ploscã împodobitã [pentru a invita neamurile si vecinii din partea ginerelui, nasului si miresei la alai. În Transilvania, însotitorii mirelui se numeau “vornici”, “gazdã” iar însotitoarele miresei se numeau “druste”, în Oltenia acesti tineri se numeau “ coltunari” si “coltunãrese”. Acesti tineri aveau obligatia sã pregãteascã mirele, respectiv mireasa pentru nuntã, însotindu-i apoi pe tot parcursul evenimentului. La viitorul sot se organiza o petrecere pentru gãtitul steagului ( Transilvania ) sau al bradului ( Oltenia, Moldova ), la care participau bãieti si fete. Acestia împodobeau o lancie cu nãframe ale fetelelor, basmale, panglici, ciucuri, clopotei si plante vesnic verzi. Culorile predominante erau rosu care semnificau viata si bucuria si verdele – viatalitatea. În sudul tãrii, exista printre traditiile de nunta - împodobirea bradului se fãcea cu panglici, colaci si un clopotel. Bradul a reprezentat din totdeauna simbolul demnitãtii si al tineretii. Steagul si bradul sunt simboluri fundamentale ale nuntii ce vizeazã rolul fecundator al elementului masculin într-un cuplu, ocrotitoarele întregului ceremonial ce erau purtate în fruntea alaiului de o persoanã denumitã “stegarul” sau “brãdasul”. Drustele se adunau la casa miresei pentru petrecerea numitã “ la mãrgele”. Fetele pregãteau darurile care se ofereau nuntasilor (batiste, flori) acasã la mireasã.

În dumnica cea mare, încã de dimineatã mirii pãseau în timpul sacru, desprinzându-se de ceea ce au fost pentru a deveni “ gospodari”. Acestã perioadã de vulnerabilitate însuma o serie de traditii si obiceiuri ritualice menite sã pãstreze integritatea fizicã si psihicã a mirilor si sã asigure viitoarei familii belsug si prunci. În prezenta nasilor avea loc obiceiul îmbãiatului ritual pentru curãtirea perfectã a trupului înainte de a intra într-o altã stare. Simultan, bãietii asistau la bãrbieritul ginerelui, semn al transformarii flacaului in barbat, iar fetele la pieptãnatul miresei.

Pãrul acesteia era împletit în suvite impare, perechea fiind sotul. Florile naturale rosii sau vesnic verzi, banii de argint sau aur, beteala constituiau principalele elemente de podoabã, care se adãugau pieptãnãturii ca simbol al fecunditãtii. Peste pieptãnãturã se aseza cununa de formã circularã, pentru ca astfel rãul sã nu pãtrundã prin nici o parte. Alaiul format din mire si vornicii sãi împreunã cu lãutarii porneau prima oarã spre casa nasilor pentru a-i lua, dupã care mergeau la mireasã. Acest drum spre casa miresei era parcurs în mod zgomotos, cu strigãturi, chiuituri, dar era presãrat si cu încercãri ritualice de testare a viitorului sot. La casa miresei aveau loc alte traditii si obicieuri de nunta - zestrea era etalatã în curte si pe prispa casei. În vãzul tuturor, cu emotie si plini de curiozitate, nuntasii asteptau sã fie scoasã de cãtre un vornic mireasa, prezentã de maximã strãlucire. Fata se desprindea acum de familie cerându-si iertare de la pãrinti. Dupã“Iertãciune” se asista la “ruperea turtei” mireasa rupea deasupra capului un colac care era împãrtit nuntasilor. Alaiul pornea apoi spre bisericã pentru cununia religioasã care era momentul de unire a mirilor în fata lui Dumnezeu. Preotul punea pe capetele lor asa numitele pirostrii (cununiile împãrãtesti). Mirii ieseau împreunã din bisericã tinându-se de o nãframã, care se pãstra pânã la moartea unuia dintre ei, când se rupea în jumãtate pentru a fi pusã în sicriul celui care pleca primul. Nãframa era semnul de recunoastere pe cealaltã lume. Dupã cununie se desfãsurau alte traditii si obiceiuri de nunta - avea loc masa mare, în general, acasã la pãrintii ginerelui. Era un prilej de veselie si petrecere pigmentat cu diverse obiceiuri dedicate bunãstãrii si fertilitãtii noului cuplu. Un moment foarte important al nuntii era “strigatul cinstei” (darului). Vornicul, uneori împreunã cu mirii mergeau la fiecare nuntas care le dãruia câte ceva trebuitor în noua gospodãrie: unelte, tesãturi pentru casã, animale tinere etc., mai rar se oferea bani.

La sfârsitul mesei, miresei i se scotea cununa si asistam la “legarea naframei”, semn cã fata intra în rândul nevestelor. Apoi se “juca mireasa” pe bani. În dimineata zilei de luni se juca “rachiul rosu “ sau “cãmasa” - proba virginitãtii fetei. O “ stolniceasã ” dea mirelui împreunã cu câtiva nuntasi si alti stolnici porneau spre soacra micã pentru a-i duce cãmasa. Pe drum ei fãcea larmã multã, chiuiau, lãutarii cântau, în mânã având fie o sticlã cu rachiu rosu, semn cã fata a fost fecioarã fie, o sticlã cu rachiu alb, spre rusinea pãrintilor fetei care erau supusi oprobriului satului. Tot în acestã zi, nuntasii erau chemati la “zamã acrã” vestita ciorbã de potroace. Marti, nasii erau condusi la casa lor, iar tinerii cãsãtoriti urmau sã se integreze în noua lor viatã. Pe langa aceste traditii si obiceiuri de nunta ritualice pur romanesti s-au strecurat in timp prin contactul cu civilizatia occidentala alte obicieuri si traditii care s-au transformat si modificat, pana la obiceiurile moderne care sunt un “must-have” al zilelor noastre. Odinioara lumanarile erau din ceara de albine si doar putin mai mari decat cele obisnuite la biserica. La tara, darul de nunta nu se facea in bani, ci in produse alimentare, obiecte pentru gospodarie ori animale vii. Verighete nu existau, iar mireasa nu purta voal, ci doar o cununita din flori naturale, nu neaparat albe. Asa-numitele marturii, adica mici pungute cu bomboane, nu existau. Se practica insa "indulcireaa” invitatilor cu dulceata de visine, cirese ori cu miere, pentru ca mirii sa aiba o viata dulce. La masa se puneau doi colaci ingemanati, pe care mirii ii rupeau pentru a afla care dintre ei va trai mai mult. Initial, la nunta nu cantau tarafuri de lautari, ci doar cate un muzicant cu fluierul, cimpoiul, vioara, cobza ori tambalul. Va prezentam mai jos cateva dintre aceste traditii si obiceiuri de nunta imprumutate si felul in care au prins ele la poporul roman. Aruncarea cu orez Un obicei de nunta stãvechi este si aruncarea orezului. Orezul simbolizeazã în multe culturi belsugul si fertilitatea. Însã în trecut asupra mirilor se arunca nu numai cu orez ci si cu smochine, monede, fructe uscate si bomboane. Asezarea miresei la stanga mirelui Pozitionarea miresei la stanga mirelui este o traditie de nunta care se pare ca vine tot dinspre partea anglo-saxonilor, de pe vremea cand mirele isi rapea iubita si apoi se lupta pentru a o pazi de cei care doreau sa o recupereze. De aceea mana dreapta trebuie sa fie libera, pentru putea manui sabia. Buchetul miresei Traditia buchetului de miresa isi are originile in Anglia anilor 1500, vremuri in care oamenii …nu se spalau atat de des ca in zilele noastre si ca sa mascheze cat de cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori. Se spune totodata ca mirosul puternic al florilor avea darul de a le proteja pe acestea de spiritele rele. Cavaleriisi domnisoarele de onoare Acest obicei de nunta isi are originea in vremea anglo-saxonilor. Cum, in trecut, mireasa era luata de acasa era furata de catre mire, fara acceptul parintilor sau chiar al ei., cavalerii, prieteni apropiati ai mirelui, il ajutau pe acesta sa-si apere pe aleasa inimii sale de incercarile familei de a o recupera si se asigurau ca mirii vor ajunge la biserica. Mireasa era si ea ajutata de domnite sau domnisoarele de onoare. Ceva vechi, Ceva nou, Ceva imprumutat, Ceva albastru Aceasta traditie de nunta isi are radacinile in anglia secolului al XIX-lea ('Something old, Something new, Something borrowed, Something blue'). Semnificatia acestora, in cadrul nuntii, este urmatoarea: Elementul „vechi” – semnifica legatura familiala a miresei cu viata ei de dinainte de casatorie. De aceea, cel mai adesea „ceva vechi” este o bijuterie de familie pe care mireasa o va purta in ziua nuntii sale. Elementul „nou” – caracterizeaza reusita si succesul de viata in viitor. De aceea, el este in general rochia de mireasa. Elementul „imprumutat” – reprezinta norocul si fericirea viitorilor miri. De aceea, de cele mai multe ori este un accesoriu deja purtat de o alta mireasa in ziua casatoriei sale si care are o viata fericita si o casatorie reusita. Elementul „albastru” – reprezinta fidelitatea si puritatea intr-un cuplu. De aceea, este adesea un element discret, o batista de pilda, aleasa tot de mireasa. Jartiera miresei Jartiera miresei, simbol al puterilor samanice, este un obicei de nunta ce isi are radacinile, se pare, in epoca paleolitica. In anumite picturi rupestre intalnim dansatoare purtand jartiere. In vremurile preistorice, jartiera pare sa fi fost investita cu puteri magice. De asemenea, ea pare sa fi reprezentat un rang social inalt in vechiul cult al vrajitoarelor, apoi miturile au transformat-o in amuleta magica, in toate legendele si basmele in care aceasta apare. De asemenea, exista voci care spun ca ar exista o legatura veche cu Ordinul Jartierei. Ordinul Jartierei, care este cel mai important ordin de cavalerie britanica si unul dintre cele mai prestigioase din lume, fiind considerat drept recompensa cea mai inalta pentru fidelitate si merit militar. Acest ordin se pare ca s-ar fi inspirat dintr-un incident care ar fi avut loc in secolul al paisprezecelea, in timp ce regele Angliei, Edward III dansa cu Contesa de Salisbury : se spune ca jartiera contesei ar fi cazut pe podea, iar regele ar fi ridicat-o si si-ar fi pus-o pe picior. Jartiera era o panglica albastru deschis, brodata cu trandafiri auriti si marginita de brauri din aur pur. In acest ordin, ea este purtata de femei pe bratul stang, iar de barbati desupra genunchiului stang. In fine, jartiera simbolizeaza misterul si Virginitatea. La evrei, se spune ca jartiera miresei trebuie sa fie albastra sau alba, caci acestea sunt culorile care simbolizeaza dragostea, fidelitatea si puritatea. Viitoarea mireasa este deci incurajata sa poarte o jartiera alba sau albastra. In zilele noastre, traditia spune ca mirele trebuie sa-i scoata miresei jartiera de pe picior, prin gesturi care pot starni rasul invitatilor, dupa care, printr-un gest simlar aruncatului buchetului miresei, mirele va arunca jartiera catre grupul de tineri necasatoriti. Se spune ca cel care o va prinde, va fi urmatorul la insuratoare. Luna de miere Preluata din vremea cavalerilor, cand mirii isi rapeau cu forta iubitele, luna de miere reprezenta perioada petrecuta de mire impreuna cu mireasa sa, timp in care fetele erau tinute departe de casa, in speranta ca si ele se vor indragosti de ei si hranite cu o bautura pe baza de miere, menita sa le ameteasca si sa le impiedice sa fuga. Astfel a inceput sa se formeze notiunea de `luna` petrecuta de cei doi singuri si izolati de restul lumii. Marturii Marturiile provin din traditia italiana si se mai numesc si bomboniere. Ele reprezinta cadouri ale mirilor catre invitati. Nuntasii vor lua acasa aceste marturii. De regula marturiile contin 5 bombonele invelite in martipan sau zahar caramelizat, simbolizand sanatatea, fericirea, fertilitatea, viata lunga si belsugul. Obiceiul sãrutului Un obicei strãvechi al nuntii este cel al sãrutului. dateazã din Evul Mediu, însã la acea vreme avea o cu totul altã semnificatie: el era “pecetea” încheierii unui acord. Chiar si în Roma anticã se pare cã se folosea în acest scop. Mai târziu obiceiul s-a transmis cu aceeasi semnificatie si la nunti, când la sfârsitul ceremoniei mirii se sãrutã pecetluind jurãmintele fãcute. Toastul la nunta Originea obiceiului de a toasta la nuntã dateazã din secolul al saisprezecelea. La aceea vreme se punea o bucãticã de pâine într-un pahar de vin care era dat din mânã oaspetilor pentru a putea ca fiecare sã bea o gurã de vin. Cel care sorbea ultima picãturã primea si onoarea de a mânca pâinea si de a rosti câteva cuvinte în cinstea gazdei. Astãzi, traditia s-a pãstrat sub forma paharelor de sampanie, primul toast fiind tinut de cavalerul de onoare. Se obisnuieste ca invitatii sã se ridice, în timp ce mirii pentru care se tine toastul, stau jos. Ei se ridicã la sfârsitul toastului si rãspund prin câteva cuvinte de multumire. Trecerea pragului Din timpuri strãvechi exista obiceiul ca mireasa sã intre pentru prima oarã în casa cea nouã pe usa principalã. Dacã se împiedica sau punea piciorul stâng pe prag se credea cã va fi ghinionistã sau urmarita de spiritele rele ascunse sub pragul casei. De aici obiceiul ca mirele sã o trecã el însusi peste prag, pentru a se asigura cã totul va fi bine. Valsul miresei Este unul dintre cele mai asteptate momente ale nuntii. Obiceiul dateaza din vremea balurilor regale, unde gazdele erau cele care deschideau seara cu un dans. Mirii au onoarea primului dans, care poate fi un vals, sau orice alta melodie pe care acestia o considera reprezentativa. Verighetele Schimbul de verighete in ziua nuntii si purtarea verighetelor tot restul vietii reprezinta obiceiuri care par a-si avea originile in Egiptul antic. O veche traditie egipteana spune ca prin degetul inelar stang trece „Vena Amoris”, adica Vena Iubirii care duce direct la inima. O alta traditie spune ca obieceiul este mult mai recent, el datand din secolul al XVII-lea cand, cu ocazia unei nunti crestine, preotul care oficia casatoria, dupa ce a atins rand pe rand primele trei degete, cel mare, aratatorul si mijlociul (in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh), a ajuns la al patrulea, la inelar, pe care l-a desemnat drept degetul care sa poarte insemnul casatoriei, verigheta. Verigheta este in mod traditional din aur, simbol al puritatii si al prosperitatii in acelasi timp. In cazul miresei, verigheta ar trebui sa inlocuiasca inelul de logodna o data cu savarsirea casatoriei sau, dupa alte obiceiuri, mireasa le poate purta dupa nunta pe amandoua. Voalul miresei Desi in prezent voalul are mai mult un rol estetic, aducand o nota de mister si eleganta miresei, traditia spune ca rolul voalului era de a acoperi fata miresei. in perioada in care casatoriile erau aranjate, menirea sa era sa acopere fata viitoarei sotii, pana cand cununia era incheiata, si deci era prea tarziu pentru mire sa se mai razgandeasca si sa refuze casatoria.