bacalaoreat2012romana

Relatia realitate - fictiune in opera literara

 Opera literă este o creaţie / un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elementele ale realităţii, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor şi imaginaţiei sale.

Relaţia realitate - ficţiune în opera literară

Universul realităţii - AUTORUL :

- observă, selectează datele realităţii

- proiectează asupra lor propria concepţie despre lume, sensibilitate, imaginaţie;

- transfigurează artistic realitatea.

=> astfel rezultă: Universul operei.

Autorul - Persoane se proiectează în Narator - Personaje.

Opera literară instituie o relaţie de comunicare specifică între autor şi cititor.

Persoane reale - aparţin planului realităţii:

Autor - persoana reală care imaginează şi scrie un text literar.

Cititor - persoană real căreia îi este destinat textul literar, pe care îl cunoaşte prin actul lecturii. 

Figuri lingvistice, semne literare - aparţin planului ficţiunii / universului operei literare:

Narator - vocea delegată de autor pentru a povesti anumite întâmplări; semn literar, proiecţie ficţională a emiţătorului mesajului.

Personaj - participă la acţiunile narate. Un semn literar compus cu ajutorul procedeelor convenţionale care se traduc în indicii textuali.

Uneori, în construirea personajului, autorul foloseşte ca model de inspiraţie o persoană reală; între cele două nu se poate pune semnul egalităţii deoarece personajul este o construcţie imaginară şi nu există decât în lumea ficţiunii, în textul literar.

Dacă autorul vrea să dea personajului său iluzia unei persoane reale, el este construit / caracterizat prin anume procedee: cadrul unde se proiectează; rolul în acţiune; o constată de comportament; o identitate, adesea dotată cu o onomastică sugestivă; un trecut; o situaţie socială, o meserie; un aspect fizic (statură, chip, vestimentaţie) cu referinţă la codurile culturale; un punct de vedere; o voce, un stil, particulartăţi de limbaj; un obiect asociat, concretizând o însuşire morală; un caracter, o psihologie fixă sau evolutivă.

- perspectiva narativă/ viziunea (narator omniscient, personaj narator, narator "martor"); naraţinea la persoana I şi a III-a.

Exemplifica trasaturile romanului modern,prin referire la o opera literara studiata

 

Exemplifica trasaturile romanului modern,prin referire la o opera literara studiata:
Enigma Otiliei
de G.Calinescu

Romanul „Enigma Otiliei” este construit la granita dintre clasic si modern.Este publicat in 1938,unde apare la sfarsitul peroadei intrbelice.Opera literara ‚Enigma Otiliei’ de G.Calinescu este un roman realist cu elemente moderniste,apartinand prozei interbelice.De asemenea este roman balzacian,social si citadin.”Enigma Otiliei” este roman prin amploarea actiunii,desfasurate pe ami multe planuri,cu conflict complex,la care participa numeroase peronaje.Este roman realist prin;tema,structura(inchisa0,specificul secventelor descriptive,realizarea personajelor,dar depaseste modelul realismului clasic,al balzacianismului ,prin spiritul critic si polemic ,prin elemente ale modernitatii.
Prin tema romanul este balzacian si citadin.Caracterul citadin este aspectul al modernismului lovinescian.Este romanul al unei familii si istoria unei mosteniri,,aici romanul este realist-balzacian prin motivul mostenirii si al paternitatii.Romanul,alcatuit din douazeci de capitole,este construit pe mai multe planuri narative,care urmaresc destinul unor personaje,prin acumularea detaliilor;destinul Otiliei,al lui Felix ,al membrilor clanului Tulea ,al lui Stanica s.a.Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu.Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care,ramas orfan,vine la Bucuresti pentru a studia medicina,locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adoloscentina pentru Otilia.Autorul acorda interes si planurilor secundare,pentru sustinerea imiaginii ample a societatii citadine.
Actiunea romanului incepe cu venirea tanarului Felix,orfan,absolvent al Liceului Internat din Iasi,la Bucuresti, in casa unchiului si tutorelui sau legal,pentru a urma Facultatea de Medicina.Costache este un rentier avar,care o creste in casa lui pe Otilia,fiica sa vitrega,cu intentia de a o infia.Aglae o considera un pericol pentru mostenirea fratelui ei.Expozitiunea este realizata in metoda realist-bazalciana;situarea exacta a actiunii in timp si spatiu,veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice,decrierea strazii in maniera relista,finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ.Patruns in locuinta,felix il recunoaste pe unchiul sau,pe verisoara Otilia.Replicile Aglaei anticipeaza conflictul succesoral,iar atitudinea protectoare a Otiliei motiveaza atasamentul lui Felix.
Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: I.istoria mostenirii lui Costache Giurgiuvescu si II.destinul tanarului Felix Sima. I.:Competitia pentru mostenirea batrunului avar este un prilej pentru observarea efectelor,in plan moral,al obsesiei banului.Batranul avar ,nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un plan pentru viitorul Otiliei,pentru nu a cheltui,iar clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui.Initial intr-un plan secundar,Stanica Ratiu urmareste sa parvina ,vizeaza averea clanului Tulea,dar smulge banii lui mos Costache.Aici personajul sustine intriga romanului,pana la rezolvarea in deznodamat:Olimpia e parasita de Stanica,Aurica nu-si poate face o SITUATIE,Felix o pierde pe Otilia. II.:Planul formarii tanarului Felix,urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau,in special iubirea pentru Otilia.Ea il iubeste pe Felix,dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol,barbat matur,care ii poate oferi intelegerea si protectia.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite,care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate.Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale:primul este iscat in jurul averii lui mos Costache,al doilea destram familia Tulea.Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.

 

Modernismul. Lucian Blaga. Opera poetică

 Ca şi la Eminescu, în lirica lui Blaga există un plan filozofic se­cundar. Creaţia sa este un spaţiu al experienţelor esenţiale.
Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filozofice originale: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Cunoaş­terea paradisiacă, de tip logic, raţional, se revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi nu-1 depăşeşte, vrând să lumineze misterul pe care astfel să-1 reducă. Cunoaşterea luciferică nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui. Prima numeşte doar lucrurile, spre a le cunoaşte. A doua problematizează, producând în interiorul obiectului o criză, care-1 descom­pune în ceea ce se arată şi ceea ce se ascunde. Marele Anonim instituie cenzura transcendentă care limitează cunoaşterea umană. Opţiunea filo­zofului merge în sensul cunoaşterii luciferice, cu apologia intelectului extatic. Poetul susţine aceeaşi cale în arta poetică Bu nu strivesc corola de minuni a lumii. „Obiectul cunoaşterii luciferice este totdeauna «un mister» care de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale. [...] Cunoaşterea luciferică provoacă o criză în obiect, «criză» în sensul unei despicări care răpeşte obiectului echilibrul lăuntric."1
Trăind în „orizontul misterului", omul doreşte să lămurească tainele universului, ceea ce se realizează prin revelaţie. Creaţia apare ca o posi­bilitate de revelare a misterului, iar forma ei superioară este mitul. Poetul va integra structura mitului în procesul de creaţie. Se cunoaşte preferinţa lui Blaga pentru valorificarea substratului mitic autohton. Poezia posedă ceva din forţa cuvântului creator, prin emanarea energiilor cosmice, origi­nare, poetul fiind capabil de revelaţie, în contact cu ilimitatul şi absolutul.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
în evoluţia liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine şi lume (eul stihial, eul problematic, alienarea, tăgăduitoare, eul reconciliant), se asociază cu o anumită geografie simbolică şi se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor lumii.
a. începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic şi spiri­tualist. „De cate ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist (Lucian Blaga, Filosofia stilului).
Blaga mărturiseşte că vine către expresionism din direcţia unui „tradiţionalism metafizic autohton". El respinge caricaturalul şi grotescul cul­tivat de expresioniştii germani, manifestându-se euforic şi extatic. Imaginea existenţei şi a lumii este inclusă de o unitate cosmică. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivităţii sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este un mod de comunicare cu universul. în volumele Poemele luminii (1919) şi Paşii profetului (1921), jocul descătuşează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevesteşte o schimbare de atitudine, predomi­narea reflexivităţii.
„Poemele luminii conţin in nuce toate elementele programului expre­sionist: sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeanâ a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă etc. [...] Dinamismul discursului liric este dat în primul rând de imperativul categoric al mani­festării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care comandă totul şi se impune ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul întreg"(Marin Mincu, Introducere în poezia lui Lucian Blaga)
b. începând cu volumul în marea trecere (1924) şi continuând cu Laudă somnului (1929), „ruptura ontologică" dintre eul liric şi univers se precizează. Vitalismul este înlocuit prin întrebările tulburătoare asupra sensurilor existenţei. Poezia tinde către inferioritate pura, fără imagine.
Blaga devine poetul „tristeţii metafizice", provocată de dispariţia tim­pului paradisiac. Spaima de neant, de nimicul, marele, sentimentul pierderii divinului afirmă „ipostaza interogativă a euluf, suferinţa „provocată de pierderea contactului imediat cu universuf (Ion Pop).
Somnul face posibilă ieşirea din timp, fiind legat de ideea increatului, considerat a fi perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte.
c. Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) marchează o mai accentuată inspiraţie folclorică. Misterul e însufleţit de regresiunea în arhaic. Ipostaza alienării tăgăduitoare a eului, particula­rităţile tematice şi stilistice îndreaptă poezia spre blagianism.
d. „Schimbarea zodiei" se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) şi se manifestă plenar în postume. După etapa negaţiei ontologice, volumul aduce reconcilierea cu sine, prin forţa inefabilă a cântecului.
Expresivitatea poeziei lui Lucian Blaga se realizează prin:
- capacitatea de plasticizare a ideilor: „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre" (E. Lovinescu);
- poeziile se construiesc în jurul unei imagini realizate prin comparaţia elementului abstract cu un aspect al lumii materiale;
- poeziile urmăresc o structură stereotipă (în prima etapă de creaţie), având trei secvenţe: planul existenţei, al interogaţiei retorice/ al comparaţiei ample, al concluziei;
- cultivarea cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului; metafora plasticizantă dă concreteţe faptului;
- enumerarea prin şi;
- resemantizarea cuvintelor, care sunt aduse într-un câmp al transcendenţei; prezenţa cuvintelor cu „sarcină magică" şi cu „sarcină mitică";
- cultivarea versului liber.
Elemente moderniste:
- viziunea asupra lumii (subiectivismul);
- intelectualizarea emoţiei;
- influenţele expresioniste;
- orfismul (lumea-cântare, trăirearcântec);
- imagismul puternic;
- metaforismul;
- structura poeziei/ tehnica poetică: „o amplă comparaţie, cu un termen con­cret, de puternic imagism, şi un termen spiritual de transparentă înţelegere" (Pompiliu Constantinescu, Poezia d-lui Lucian Blaga)
- înnoiri prozodice: cultivarea versului liber (cu metrica variabilă), al cărui ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia trăirii poetice.

Modernismul • Lucian Blaga
Conceptul operaţional
Arta poetică (arspoetica)
Operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric/ propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, moda­lităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poe­tului (relaţia poet - creaţie/ inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
Spre deosebire de poetică (un text teoretic în proză), arta poetica este o operă literară în versuri, un program (manifest) literar realizat cu mijloa­ce poetice. Prima utilizare a termenilor, în lumea antică, este datorată teoreticianului Aristotel, în lucrarea Poetica, respectiv lui Horaţiu, primul poet care a reflectat asupra propriei arte într-o operă literară, Epistola către Pisoni, numită şi Arta poetică (Ars poetica). Acest tip de reflecţie nu a încetat niciodată şi a marcat, prin diferitele aspecte relevate, evoluţia concepţiei despre poezie în literatura universală.
Spre deosebire de Arta poetică a lui Boileau, în care sunt expuse principiile clasicismului (respectarea regulilor, raţiunii şi clarităţii stilului), Arta poetică a lui Verlaine redă principiile simbolismului (anularea vechi­lor rigori formale, pledoaria pentru muzica interioară şi vagul sentimen­telor), curent literar modernist.
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a doi termeni: poezia şi poetul. în funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa?).
Relaţia divinitate - poet - operă constituie un factor de diferenţiere între poezia românească de secol XIX- şi poezia modernă, a secolului al XX-lea. Dacă pentru un poet ca O. Goga, actul de creaţie poetică era mediat de divinitate, iar harul poetic/ inspiraţia era de origine divină, pentru Al. Macedonski, artele poetice moderne reflectă ideea filozofică a morţii lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche. Pentru Tudor Arghezi, poezia înseamnă „cuvinte potrivite" de un artizan al cuvântului, care contopeşte „slova de foc" (inspiraţia) şi „slova făurită" (meşteşugul). Lucian Blaga plasează eul creator în centrul universului ale cărui mistere le protejează prin transfigurare artistică, iar creaţia poetică este o cale de cunoaştere (luciferică).