Cum se controleaza glicemia

Userul admin

Adaugat la 11 Dec 2011 at 8:13pm

Zahărul reprezintă o importantă sursă de energie pentru organism; el există în mod natural în sânge, sub formă de glucoză. Echilibrul corect al nivelurilor de glucoză în sânge este vital şi el este reglat de hormonii secretaţi de pancreas.
Glucoza este un glucid simplu, vital pentru funcţia creierului şi o importantă sursă de energie pentru restul organismului. Glucoza este depozitată în organism sub formă de glicogen – lanţuri lungi de molecule de glucoză ce se găsesc în ficat şi în muşchi – care este transportat în organism prin sânge.
Există un nivel natural al glucozei în organism, dar când mâncăm sau când nu mâncăm destul, acest nivel se modifică. Nivelul acestor modificări este reglat în pancreas de hormoni.
PANCREASUL Pancreasul este o glandă alungită. albicioasă, cu lungime de aproximativ 20-25 cm. care se află în spatele porţiunii inferioare a stomacului şi este conectată la duoden. Produce enzime care se varsă în duoden printr-un canal şi contribuie la digestia alimentelor. Dar acesta nu este singurul lui rol.
Porţiunea digestivă a pancreasului reprezintă aproximativ 90% din pancreas. înjur de cinci la sută sunt celule care produc hormoni care reglează nivelul glucozei în sânge: insulina şi glucagonul.
Aceste celule endocrine, cunoscute şi ca insule, sunt adunate în grupuri, în interiorul pancreasului. Spre deosebire de majoritatea secreţiilor pancreasului, hormonii nu intră în canalul ce se varsă în duoden, ele trec direct în fluxul sanguin.
Glucoza din sânge
Nivelul ideal al glicemiei este între 70-110 mg/100ml. După masâ este normal ca glicemia să crească pentru câteva ore, dar nu ar trebui să fie mai mare de 180 mg. Orice depăşire a acestei valori se numeşte hiper-glicemie. Orice scădere a valorii sub 70 este descrisă ca hipoglicemie.
INSULINA
Există tipuri diferite de celule pancreatice, fiecare fiind responsabilă de producerea unui hormon diferit. Insulina este secretată de celulele beta din insulele pancreatice. Un nivel scăzut al secreţiei există permanent, dar dacă creşte nivelul glucozei în sânge, celulele sunt stimulate şi produc mai multă insulină. Dacă nivelul glucozei scade, producţia de insulină scade şi ea.
Insulina acţionează asupra anumitor celule din organism, printre care celulele musculare, hematiile şi celulele adipoase. Când nivelul insulinei creşte, aceste celule sunt obligate să absoarbă mai multă glucoză din sânge, pe care o folosesc pentru a produce energie.
Cititi, de asemenea

• Tipuri de musculatură
• Acţiunea muşchilor scheletici
• Muschii Faciali
• Ligamentele intracapsulare
• Despre ovar si componentele sale

Adaugati la :Digg Facebook Yahoo! Buzz

bacalaoreat2012romana

Relatia realitate - fictiune in opera literara

 Opera literă este o creaţie / un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elementele ale realităţii, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor şi imaginaţiei sale.

Relaţia realitate - ficţiune în opera literară

Universul realităţii - AUTORUL :

- observă, selectează datele realităţii

- proiectează asupra lor propria concepţie despre lume, sensibilitate, imaginaţie;

- transfigurează artistic realitatea.

=> astfel rezultă: Universul operei.

Autorul - Persoane se proiectează în Narator - Personaje.

Opera literară instituie o relaţie de comunicare specifică între autor şi cititor.

Persoane reale - aparţin planului realităţii:

Autor - persoana reală care imaginează şi scrie un text literar.

Cititor - persoană real căreia îi este destinat textul literar, pe care îl cunoaşte prin actul lecturii. 

Figuri lingvistice, semne literare - aparţin planului ficţiunii / universului operei literare:

Narator - vocea delegată de autor pentru a povesti anumite întâmplări; semn literar, proiecţie ficţională a emiţătorului mesajului.

Personaj - participă la acţiunile narate. Un semn literar compus cu ajutorul procedeelor convenţionale care se traduc în indicii textuali.

Uneori, în construirea personajului, autorul foloseşte ca model de inspiraţie o persoană reală; între cele două nu se poate pune semnul egalităţii deoarece personajul este o construcţie imaginară şi nu există decât în lumea ficţiunii, în textul literar.

Dacă autorul vrea să dea personajului său iluzia unei persoane reale, el este construit / caracterizat prin anume procedee: cadrul unde se proiectează; rolul în acţiune; o constată de comportament; o identitate, adesea dotată cu o onomastică sugestivă; un trecut; o situaţie socială, o meserie; un aspect fizic (statură, chip, vestimentaţie) cu referinţă la codurile culturale; un punct de vedere; o voce, un stil, particulartăţi de limbaj; un obiect asociat, concretizând o însuşire morală; un caracter, o psihologie fixă sau evolutivă.

- perspectiva narativă/ viziunea (narator omniscient, personaj narator, narator "martor"); naraţinea la persoana I şi a III-a.

Exemplifica trasaturile romanului modern,prin referire la o opera literara studiata

 

Exemplifica trasaturile romanului modern,prin referire la o opera literara studiata:
Enigma Otiliei
de G.Calinescu

Romanul „Enigma Otiliei” este construit la granita dintre clasic si modern.Este publicat in 1938,unde apare la sfarsitul peroadei intrbelice.Opera literara ‚Enigma Otiliei’ de G.Calinescu este un roman realist cu elemente moderniste,apartinand prozei interbelice.De asemenea este roman balzacian,social si citadin.”Enigma Otiliei” este roman prin amploarea actiunii,desfasurate pe ami multe planuri,cu conflict complex,la care participa numeroase peronaje.Este roman realist prin;tema,structura(inchisa0,specificul secventelor descriptive,realizarea personajelor,dar depaseste modelul realismului clasic,al balzacianismului ,prin spiritul critic si polemic ,prin elemente ale modernitatii.
Prin tema romanul este balzacian si citadin.Caracterul citadin este aspectul al modernismului lovinescian.Este romanul al unei familii si istoria unei mosteniri,,aici romanul este realist-balzacian prin motivul mostenirii si al paternitatii.Romanul,alcatuit din douazeci de capitole,este construit pe mai multe planuri narative,care urmaresc destinul unor personaje,prin acumularea detaliilor;destinul Otiliei,al lui Felix ,al membrilor clanului Tulea ,al lui Stanica s.a.Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu.Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care,ramas orfan,vine la Bucuresti pentru a studia medicina,locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adoloscentina pentru Otilia.Autorul acorda interes si planurilor secundare,pentru sustinerea imiaginii ample a societatii citadine.
Actiunea romanului incepe cu venirea tanarului Felix,orfan,absolvent al Liceului Internat din Iasi,la Bucuresti, in casa unchiului si tutorelui sau legal,pentru a urma Facultatea de Medicina.Costache este un rentier avar,care o creste in casa lui pe Otilia,fiica sa vitrega,cu intentia de a o infia.Aglae o considera un pericol pentru mostenirea fratelui ei.Expozitiunea este realizata in metoda realist-bazalciana;situarea exacta a actiunii in timp si spatiu,veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice,decrierea strazii in maniera relista,finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ.Patruns in locuinta,felix il recunoaste pe unchiul sau,pe verisoara Otilia.Replicile Aglaei anticipeaza conflictul succesoral,iar atitudinea protectoare a Otiliei motiveaza atasamentul lui Felix.
Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: I.istoria mostenirii lui Costache Giurgiuvescu si II.destinul tanarului Felix Sima. I.:Competitia pentru mostenirea batrunului avar este un prilej pentru observarea efectelor,in plan moral,al obsesiei banului.Batranul avar ,nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un plan pentru viitorul Otiliei,pentru nu a cheltui,iar clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui.Initial intr-un plan secundar,Stanica Ratiu urmareste sa parvina ,vizeaza averea clanului Tulea,dar smulge banii lui mos Costache.Aici personajul sustine intriga romanului,pana la rezolvarea in deznodamat:Olimpia e parasita de Stanica,Aurica nu-si poate face o SITUATIE,Felix o pierde pe Otilia. II.:Planul formarii tanarului Felix,urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau,in special iubirea pentru Otilia.Ea il iubeste pe Felix,dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol,barbat matur,care ii poate oferi intelegerea si protectia.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite,care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate.Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale:primul este iscat in jurul averii lui mos Costache,al doilea destram familia Tulea.Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.

 

Modernismul. Lucian Blaga. Opera poetică

 Ca şi la Eminescu, în lirica lui Blaga există un plan filozofic se­cundar. Creaţia sa este un spaţiu al experienţelor esenţiale.
Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filozofice originale: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Cunoaş­terea paradisiacă, de tip logic, raţional, se revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi nu-1 depăşeşte, vrând să lumineze misterul pe care astfel să-1 reducă. Cunoaşterea luciferică nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui. Prima numeşte doar lucrurile, spre a le cunoaşte. A doua problematizează, producând în interiorul obiectului o criză, care-1 descom­pune în ceea ce se arată şi ceea ce se ascunde. Marele Anonim instituie cenzura transcendentă care limitează cunoaşterea umană. Opţiunea filo­zofului merge în sensul cunoaşterii luciferice, cu apologia intelectului extatic. Poetul susţine aceeaşi cale în arta poetică Bu nu strivesc corola de minuni a lumii. „Obiectul cunoaşterii luciferice este totdeauna «un mister» care de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale. [...] Cunoaşterea luciferică provoacă o criză în obiect, «criză» în sensul unei despicări care răpeşte obiectului echilibrul lăuntric."1
Trăind în „orizontul misterului", omul doreşte să lămurească tainele universului, ceea ce se realizează prin revelaţie. Creaţia apare ca o posi­bilitate de revelare a misterului, iar forma ei superioară este mitul. Poetul va integra structura mitului în procesul de creaţie. Se cunoaşte preferinţa lui Blaga pentru valorificarea substratului mitic autohton. Poezia posedă ceva din forţa cuvântului creator, prin emanarea energiilor cosmice, origi­nare, poetul fiind capabil de revelaţie, în contact cu ilimitatul şi absolutul.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
în evoluţia liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine şi lume (eul stihial, eul problematic, alienarea, tăgăduitoare, eul reconciliant), se asociază cu o anumită geografie simbolică şi se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor lumii.
a. începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic şi spiri­tualist. „De cate ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist (Lucian Blaga, Filosofia stilului).
Blaga mărturiseşte că vine către expresionism din direcţia unui „tradiţionalism metafizic autohton". El respinge caricaturalul şi grotescul cul­tivat de expresioniştii germani, manifestându-se euforic şi extatic. Imaginea existenţei şi a lumii este inclusă de o unitate cosmică. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivităţii sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este un mod de comunicare cu universul. în volumele Poemele luminii (1919) şi Paşii profetului (1921), jocul descătuşează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevesteşte o schimbare de atitudine, predomi­narea reflexivităţii.
„Poemele luminii conţin in nuce toate elementele programului expre­sionist: sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeanâ a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă etc. [...] Dinamismul discursului liric este dat în primul rând de imperativul categoric al mani­festării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care comandă totul şi se impune ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul întreg"(Marin Mincu, Introducere în poezia lui Lucian Blaga)
b. începând cu volumul în marea trecere (1924) şi continuând cu Laudă somnului (1929), „ruptura ontologică" dintre eul liric şi univers se precizează. Vitalismul este înlocuit prin întrebările tulburătoare asupra sensurilor existenţei. Poezia tinde către inferioritate pura, fără imagine.
Blaga devine poetul „tristeţii metafizice", provocată de dispariţia tim­pului paradisiac. Spaima de neant, de nimicul, marele, sentimentul pierderii divinului afirmă „ipostaza interogativă a euluf, suferinţa „provocată de pierderea contactului imediat cu universuf (Ion Pop).
Somnul face posibilă ieşirea din timp, fiind legat de ideea increatului, considerat a fi perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte.
c. Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) marchează o mai accentuată inspiraţie folclorică. Misterul e însufleţit de regresiunea în arhaic. Ipostaza alienării tăgăduitoare a eului, particula­rităţile tematice şi stilistice îndreaptă poezia spre blagianism.
d. „Schimbarea zodiei" se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) şi se manifestă plenar în postume. După etapa negaţiei ontologice, volumul aduce reconcilierea cu sine, prin forţa inefabilă a cântecului.
Expresivitatea poeziei lui Lucian Blaga se realizează prin:
- capacitatea de plasticizare a ideilor: „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre" (E. Lovinescu);
- poeziile se construiesc în jurul unei imagini realizate prin comparaţia elementului abstract cu un aspect al lumii materiale;
- poeziile urmăresc o structură stereotipă (în prima etapă de creaţie), având trei secvenţe: planul existenţei, al interogaţiei retorice/ al comparaţiei ample, al concluziei;
- cultivarea cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului; metafora plasticizantă dă concreteţe faptului;
- enumerarea prin şi;
- resemantizarea cuvintelor, care sunt aduse într-un câmp al transcendenţei; prezenţa cuvintelor cu „sarcină magică" şi cu „sarcină mitică";
- cultivarea versului liber.
Elemente moderniste:
- viziunea asupra lumii (subiectivismul);
- intelectualizarea emoţiei;
- influenţele expresioniste;
- orfismul (lumea-cântare, trăirearcântec);
- imagismul puternic;
- metaforismul;
- structura poeziei/ tehnica poetică: „o amplă comparaţie, cu un termen con­cret, de puternic imagism, şi un termen spiritual de transparentă înţelegere" (Pompiliu Constantinescu, Poezia d-lui Lucian Blaga)
- înnoiri prozodice: cultivarea versului liber (cu metrica variabilă), al cărui ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia trăirii poetice.

Modernismul • Lucian Blaga
Conceptul operaţional
Arta poetică (arspoetica)
Operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric/ propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, moda­lităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poe­tului (relaţia poet - creaţie/ inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
Spre deosebire de poetică (un text teoretic în proză), arta poetica este o operă literară în versuri, un program (manifest) literar realizat cu mijloa­ce poetice. Prima utilizare a termenilor, în lumea antică, este datorată teoreticianului Aristotel, în lucrarea Poetica, respectiv lui Horaţiu, primul poet care a reflectat asupra propriei arte într-o operă literară, Epistola către Pisoni, numită şi Arta poetică (Ars poetica). Acest tip de reflecţie nu a încetat niciodată şi a marcat, prin diferitele aspecte relevate, evoluţia concepţiei despre poezie în literatura universală.
Spre deosebire de Arta poetică a lui Boileau, în care sunt expuse principiile clasicismului (respectarea regulilor, raţiunii şi clarităţii stilului), Arta poetică a lui Verlaine redă principiile simbolismului (anularea vechi­lor rigori formale, pledoaria pentru muzica interioară şi vagul sentimen­telor), curent literar modernist.
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a doi termeni: poezia şi poetul. în funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa?).
Relaţia divinitate - poet - operă constituie un factor de diferenţiere între poezia românească de secol XIX- şi poezia modernă, a secolului al XX-lea. Dacă pentru un poet ca O. Goga, actul de creaţie poetică era mediat de divinitate, iar harul poetic/ inspiraţia era de origine divină, pentru Al. Macedonski, artele poetice moderne reflectă ideea filozofică a morţii lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche. Pentru Tudor Arghezi, poezia înseamnă „cuvinte potrivite" de un artizan al cuvântului, care contopeşte „slova de foc" (inspiraţia) şi „slova făurită" (meşteşugul). Lucian Blaga plasează eul creator în centrul universului ale cărui mistere le protejează prin transfigurare artistică, iar creaţia poetică este o cale de cunoaştere (luciferică).

maduva spinarii,

1 Introducere

2 Maduva spinarii

Anatomia maduvei spinarii

1. Meningele rahidian
2. Structura maduvei spinarii 32823gnv79syj6f
1. Substanta cenusie
2. Substanta alba
3. Nervii Rahidieni
4. Arcul reflex medular ny823g2379syyj
1. Fiziologia maduvei spinarii
1. Functia de centru nervos
2. Functia de conducere
2. Bibliografie

1. Introducere

Prin alcatuirea si functionarea corpului sau, omul se incadreaza in lumea animalelor. Omul este un animal vertebrat care apartine clasei mamiferelor.

Corpul omenesc, ca si corpul tuturor vietuitoarelor, formeaza obiectul de studiu al biologiei. Principalele ramuri ale biologiei, care se ocupa cu studiul corpului omenesc, sunt anatomia si fiziologia omului.

Anatomia este stiinta care studiaza alcatuirea corpului. In general, anatomia este stiinta formei si structurii corpului.

Fiziologia este stiinta care studiaza procesele complexe care se desfasoara in organism.

Anatomia si fiziologia, desi sunt definite ca doua stiinte diferite, se gasesc intr-o stransa legatura, formand o unitate.

Importanta teoretica a anatomiei si fiziologiei omului consta in aceea ca studiul acestor doua stiinte contribuie la formarea unei conceptii materialiste despre natura.

Importanta practica consta in aceea ca anatomia si fiziologia omului formeaza baza medicini umane.

Astfel, studierea anatomiei si fiziologiei omului are o importanta deosebita, atat ca disciplina de cultura generala, cat si ca disciplina de cultura speciala.

2. Maduva spinarii

Anatomia maduvei spinarii

Maduva spinarii (medulla spinalis) este un cordon nervos asezat in canalul neural sau rahidian al coloanei vertebrale. Are o lungime de cca. 45 cm si se intinde de la nivelul vertebrei atlas pana la a doua vertebra lombara (l₂), unde se termina in forma de con, iar de aici se continua cu un fir terminal pana la coccis. Maduva spinarii nu este un cordon perfect cilindric, ci putin turtit dorso-ventral, avand diametrul transversal intre 10 si 13 mm, iar diametrul dorso-ventral de 8-9 mm.

In lungul maduvei sunt doua santuri mediane care o impart in doua jumatati simetrice (Fig. 1):

- santul median ventral

- santul median dorsal

Santul median ventral este adanc si mai deschis, iar santul median dorsal este mai putin adanc si mai ingust, continuandu-se spre interior cu o lama subtire care se numeste septul dorsal.

La locul de iesire a radacinilor nervilor rahidieni (spinali) se gasesc alte doua santuri superficiale:

- santul colateral ventral corespunzator radacinilor ventrale;

- santul colateral dorsal corespunzator radacinilor dorsale.

Intre santul median dorsal si santul colateral dorsal se afla santul intermediar dorsal.

Aceste santuri delimiteaza in fiecare jumatate a maduvei spinarii, trei cordoane ale substantei nervoase albe:

- cordonul ventral care este cuprins intre santul median ventral si santul colateral ventral;

- cordonul lateral care este cuprins intre santul colateral ventral si santul colateral

dorsal;

- cordonul dorsal care este cuprins intre santul colateral dorsal si santul median dorsal.

2.1. Meningele rahidian

Nevraxul este invelit in trei membrane, care formeaza meningele. Partea din jurul maduvei spinarii se numeste meninge rahidian.

Aceste membrane sunt dispuse dinspre exterior spre interior, in urmatoarea ordine:

- dura mater

- arahnoida

- pia mater

Dura mater rahidiana este o membrana fibroasa foarte rezistenta, care captuseste canalul rahidian, ea este separata de peretii canalului rahidian printr-un strat de tesut gras.

Arahnoida este o lama conjunctiva formata din celule epiteliale, care trimite spre pia mater trabecule conjunctive.

Intre dura mater si arahnoida se afla un spatiu numit spatiu subdural.

Pia mater este membrana interna, care adera intim de substanta medulara, urmarind relieful ei. Ea este o membrana fibro-vasculara, continand vase care hranesc substanta nervoasa.

2.2. Structura maduvei spinarii 32823gnv79syj6f

Intr-o sectiune transversala prin maduva spinarii se observa cele doua feluri de substanta nervoasa:

- substanta cenusie

- substanta alba

2.2.1. Substanta cenusie

Substanta cenusie se afla asezata in regiunea centrala, iar substanta alba se afla la periferie.

Substanta cenusie este dispusa pe sectiune in forma literei „H”, si reprezinta o ingramadire de neuroni care, dupa dispozitia axonului lor, pot fi grupati in trei categorii:

- neuroni radiculari

- neuroni intercalari

- neuroni cordonali

Neuronii radiculari sunt neuroni mari ai caror axoni formeaza radacinile ventrale ale nervilor rahidieni. Neuronii radiculari sunt neuroni motori.

Neuronii intercalari sunt neuroni de dimensiuni variabile, ai caror axoni raman in substanta cenusie si se pun in legatura cu dendritele neuronilor radiculari. Neuronii intercalari sunt neuroni de asociatie.

Neuronii cordonali sunt neuroni ai caror axoni parasesc substanta cenusie si formeaza diferitele cordoane de substanta alba.

2.2.2 Substanta alba

Substanta alba a maduvei spinarii este formata dintr-un complex de fibre, in majoritate mielinice, care sunt dispuse in cordoane.

Fibrele din substanta alba au dispozitii variate; sunt longitudinale in cordoane, transversale in comisura alba si oblice in radacinile nervilor rahidieni.

Unele din aceste fibre isi au originea in neuronii situati in interiorul maduvei si se numesc fibre endogene, iar altele isi au originea in neuronii din afara maduvei acestea numindu-se fibre exogene.

Fibrele endogene sunt de doua feluri: fibre scurte si fibre lungi

Fibrele scurte sau de asociatie nu ies din maduva si prin prelungirile lor (ascendente, descendente si colaterale), fac legatura dintre diferitele segmente ale maduvei.

Fibrele lungi sau de proiectie ies din maduva si ajung pana la diferite segmente ale encefalului.

Fibrele exogene provin din ganglionii nervosi si din centri encefalici. Ele alcatuiesc caile senzitive si motoare ale sistemului nervos central. Dupa functiile lor se impart in:

- fibre aferente sau centripete

- fibre eferente sau centrifuge

 

2.2.3 Nervii rahidieni

Din fiecare segment al maduvei spinarii porneste o pereche de nervi rahidieni sau spinali. Sunt deci 31 de perechi de nervi rahidieni.

Un nerv rahidian porneste din maduva prin doua radacini:

- radacina ventrala

- radacina dorsala

Ambele radacini formeaza nervul rahidian sau spinal.

2.2.4. Arcul reflex medular ny823g2379syyj

Unitatea functionala a maduvei spinarii o formeaza arcul reflex medular. Acesta reprezinta aparatul elementar pentru intreg sistemul nervos. Arcul reflex medular ny823g2379syyj este format din neuroni si prelungirile acestora.

Arcul reflex medular ny823g2379syyj este elementul functional al maduvei spinarii.

3. Fiziologia maduvei spinarii

Maduva spinarii indeplineste doua functii principale:

- functia de centru nervos

- functia de conducere

3.1. Functia de centru nervos

Functia de centru nervos este indeplinita de aparatul elementar prin care se efectueaza reflexe somatice (ale vietii de relatie) si reflexe vegetative (ale vietii vegetative).

Reflexele somatice se produc pe calea arcului reflex, reprezentat de nervul rahidian. Excitatia primita de terminatiile din piele ale nervilor rahidieni, se propaga sub forma de influx nervos prin neuronul centripet din ganglionul spinal, si prin radacina dorsala patrunde in substanta cenusie a maduvei.

Acest proces se numeste act reflex medular.

Actul reflex medular este deci procesul fiziologic care se petrece pe traiectul arcului reflex medular si reprezinta raspunsul organismului la excitant, cu participarea maduvei spinarii.

Am vazut ca maduva spinarii este impartita in segmente corespunzatoare celor 31 de perechi de nervi rahidieni. Astfel, arcurile reflexe ale unor acte reflexe corespund unor anumite segmente ale maduvei. Daca excitatia este insa mai intensa, ea iradiaza si poate cuprinde si segmentele invecinate; cand este foarte puternica se raspandeste in toata maduva.

Experientele au dus la stabilirea unor legi ale reflexelor. Acestea sunt:

1. Legea unilateralitatii
2. Legea simetriei
3. Legea iradiatiei
4. Legea generalizarii

Reflexele medulare sunt dirijate de maduva spinarii prin centri medulari. Dupa functii ei se grupeaza in:

- centrii somatomotori;

- centrii vegetativi.

Centrii somatomotori tin sub dependenta lor activitatea muschilor scheletici. Ei sunt dispusi in coloanele ventrale si se grupeaza in:

- centrii contractiei muschilor scheletici;

- centrii tonusului muscular.

Centrii contractiei muschilor scheletici sunt numerosi. Cei mai importanti sunt:

- Centrii motori ai musculaturii membrelor. Sunt localizati in special in cele doua umflaturi ale maduvei.

- Centrii motori ai musculaturii trunchiului. Sunt dispusi in regiunea toracica a maduvei.

- Centrul motor al diafragmei (centrul frenic). Conduce contractia muschiului diafragmatic; el se gaseste in regiunea cervicala a maduvei.

Centrii tonusului muscular sunt centrii care tin sub dependenta lor tonusul muscular, adica starea de usoara contractie permanenta in care se gasesc muschii. Acesti centrii se gasesc raspanditi in tot lungul maduvei.

Centrii vegetativi tin sub dependenta lor activitatea musculaturii din organele interne. Ei pot fi grupati in centrii simpatici si centrii parasimpatici.

Centrii simpatici se gasesc localizati in coloanele laterale ale maduvei din regiunea cervicala pana in regiunea sacrata.

Centrii parasimpatici sunt localizati in maduva sacrata, in regiunea mediala a bazei coloanei vertebrale.

Maduva spinarii, prin centrii medulari, are si rolul de a coordona miscarile reflexe.

3.2. Functia de conducere

Functia de conducere este indeplinita de substanta alba a maduvei, prin fasciculele care alcatuiesc cordoanele ventrale, laterale si dorsale.

Aparatul de conducere este alcatuit din:

- cai ascendente (aferente) sau spino-encefalice;

- cai descendente (eferente) sau encefalo-spinale.

Caile ascendente iau nastere din ramurile lungi ale fibrelor axonice care au patruns in maduva prin radacinile dorsale ale nervilor rahidieni.

Astfel, o excitatie venita de la periferie poate fi transmisa intr-un arc reflex medular si in acelasi timp poate fi transmisa, pe calea ramurilor lungi, si la diferite zone ale encefalului.

O cale ascendenta are trei neuroni:

- primul neuron se afla in afara sistemului nervos central, in ganglionul spinal;

- al doilea neuron se afla, fie coloana dorsala a substantei cenusii, fie in bulb;

- al treilea neuron, pentru cele mai multe cai, se afla in talamus.

Axonul acestui ultim neuron ajunge la scoarta cerebrala pe emisfera cerebrala opusa partii de unde a pornit excitatia.

Caile ascendente sunt:

• Fasciculul lui Goll;
• Fasciculul lui Burdach;
• Fasciculul spino-cerebelos ventral;
• Fasciculul spino-cerebelos dorsal;
• Fasciculul spino-talamic.

Caile descendente conduc impulsurile nervoase de la celulele motoare din diferite etaje ale encefalului spre organele efectoare. Pentru a ajunge la organul efector, impulsul nervos, pornit din neuronul motor encefalic, ajunge la neuronul radicular din maduva.

Caile descendente sunt:

• Fasciculul piramidal direct (Turck);
• Fasciculul piramidal incrucisat;
• Fasciculul tecto-spinal;
• Fasciculul vestibulo-spinal;
• Fasciculul olivo-spinal.

Caile descendente pot fi impartite, dupa functii, in doua grupe:

- caile miscarilor voluntare;

- caile miscarilor automate si semivoluntare.

Caile miscarilor voluntare sunt caile legate de celulele piramidale ale scoartei cerebrale.

Acestea sunt fasciculul piramidal direct (Turck) si fasciculul piramidal incrucisat.

Caile miscarilor automate si semivoluntare isi au originea in celulele diferitelor formatiuni subcorticale.

Acestea sunt fasciculul tecto-spinal, fasciculul vestibulo-spinal, fasciculul olivo-spinal.

Sistemul digestiv la om

2diggsdigg

Ce se întâmplă cu hrana odată introdusă în cavitatea bucală? Care este structura sistemului digestiv şi care este rolul acestuia? În ce fel intervin ficatul şi pancreasul în digestie? Care este rolul intestinelor? Cât din ceea ce mâncăm este eliminat de către organism?

Rolul sistemului gastrointestinal, SGI, este acela de a digera mâncarea şi de a absorbi nutrienţii, sărurile şi apa în scopul hrănirii organismului.

Digestia este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce pot fi absorbite de către organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi pentru obţinerea energiei necesare activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al motilităţii (activitatea muşchilor SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului digestiv).

Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă prin intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal.

Compunerea sistemului digestiv:

Tractul gastrointestinal (canalul alimentar):

• gura
• esofagul
• stomacul
• intestinul subţire: duoden, jejun şi ileon
• intestinul gros

Organe auxiliare:

• dinţii
• limba
• vezica biliară
• glandele salivare
• ficatul
• pancreasul

Clic pe imagine!

Intestinul subtire este un tub de muschi şi membrane intestinale, ce sta strâns rasucit in cavitatea abdominala, care poate ajunge la o lungime de 6m. Este compus din trei părți: duodenul, jejunul şi ileonul. Intestinul gros are o lungime de 1,5 m si o latime de 6,5 cm. Este împărțit în 4 secțiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal.

Motilitatea

Motilitatea– este mişcarea muşchilor tractului gastrointestinal ce amestecă şi împinge hrana de la gură către capătul tractului. Laringele – parte a căilor respiratorii aflată între trahee şi faringe. Are rolul de a produce sunetele prin intermediul glandelor vocale şi de a preveni intrarea hranei, prin intermediul epiglotei, în căile respiratorii. Faringele – parte a gâtului aflată în spatele gurii şi a cavităţii nazale.

În esofag au loc două mişcări de motilitate, primară şi secundară. În cazul în care prin mişcarea peristaltică bolul este blocat în esofag, sistemul nervos central declanşează motilitatea secundară şi împinge bolul în stomac. Hrana, o dată ajunsă în intestine, este împinsă cu viteze diferite în interiorul intestinelor, prin mişcări asemănătoare unor unde cu o frecvenţă de 12 mişcări/minut în duoden şi 9 mişcări/minut în ileon.

Cum se desfăşoară digestia?

Digestia implică mestecare hranei, transmiterea acesteia de-a lungul tractului digestiv şi descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce pot fi asimilate de organism. În gura se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag, iar de aici în stomac. O dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric, formând chimul. Chimul este împins, prin contracţii ale muşchilor stomacului, prin duoden, în intestinul subţire. Aici sucurile intestinale continuă descompunerea macromoleculelor, iar prin epiteliul intestinal (membrana ce acoperă intestinul) substanţele nutritive rezultate din digestie sunt absorbite în sânge.

Digestia se face la nivelul monozaharidelor. Enzimele din tractul intestinal descompun hrana în particule: grăsimi, proteine şi carbohidrați. Carbohidrații sunt: amidonul (polizaharidă) ce este descompus în glucoză, dizaharidele (sucroza-descompusă în glucoză şi fructoză, lactoza-descompusă în glucoză şi galactoză şi maltoza-descompusă în glucoză). Proteinele sunt digerate ca aminoacizi şi mici lanțuri de peptide de 2 ori 3 aminoacizi. Grăsimile sunt constituite din trigliceride şi sunt digerate ca monogliceride şi acizi graşi.

Este recomandat de către doctorii nutriționişti ca aproximativ 60% din totalul caloriilor zilnice să fie luate din carbohidrați. Alimente care conțin carbohidrați sunt: pâinea, cartofii, legumele, orezul, fructele. Aceste produse conțin atât amidon, cât şi fibre.

Grăsimile reprezintă o sursă de energie a organismului. Primul pas în digestia grăsimilor este dizolvarea acestora la nivelul cavității intestinale. După descompunere grăsimile sunt transferate în sânge, prin intermediul căruia ajung în diferite părți ale corpului unde sunt stocate pentru un eventual uz ulterior.

Sucurilor digestive

Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în intestinul subțire, hrana este amestecată cu substanțele produse de alte două organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul produce un suc ce conține o serie de enzime care descompun carbohidrații, grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse, enzime produse de pancreas ori de glande ale pereților intestinelor digeră particule rezultate.

„Supapele sistemului digestiv”

Organele sistemului digestiv sunt separate de sfinctere, muşchi circulari asemănători unor valve:

• sfincterul esofagului superior – previne intrarea aerului în esofag
• sfincterul esofagului interior – previne reintrarea conţinutului gastric în esofag, cu excepţia situaţiei când este declanşat actul vomitiv
• sfincterul piloric – controlează viteza golirii conţinutului stomacului
• sfincterul ileonului – ce separă intestinul subţire de cel gros
• sfincterul anal

Rolul glandelor auxiliare

Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin intermediul celulelor hepatice (bila, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.

Pancreasul secretă sucul pancreatic (un lichid incolor) care este transmis prin doua canale în duoden. Pancreasul începe să producă sucul imediat după ce hrana a fost introdusă în gură. De asemenea, pancreasului produce insulina şi glucagonul.

Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta superioara a abdomenului, sub diafragma. Acesta are un rol esenţial în asimilarea produselor ingerate. După ce are loc absorbţia prin epiteliul intestinal, sângele purtător al substanţelor absorbite ajunge la ficat unde sunt filtrate. În urma filtrării unele substanţe sunt considerate periculoase ori inutile; o parte din acestea sunt folosite pentru producerea bilei. Ficatul decide cum substanţele nutritive vor ajunge în restul organismului şi care dintre acestea vor rămâne pe post de rezervă de energie. De asemenea, ficatul stochează unele vitamine şi zahărul folosit de către organism pentru producerea energiei.

Controlul procesului digestiv

Sistemul nervos autonom, hormonii şi alţi mesageri chimici controlează motilitatea şi secreţia sistemului gastrointestinal pentru maximiza digestia şi absorbţia.

Hormoni: molecule ce acţionează ca mesageri chimici pentru a regla anumite funcţii ale corpului.

Neurotransmiţători: o substanţă chimică ce transmite impulsuri nervoase de-a lungul unei sinapse.

Sistemul nervos somatic: parte a sistemului nervos periferic ce primeşte informaţia de la piele, muşchi, încheieturi etc.

Sistemul nervos autonom: parte a sistemului nervos ce inervează muşchii cardiaci, muşchii involuntari (stomac, intestine) şi glandele.

Controlul proceselor digestive este de trei tipuri: cefalic, gastric şi intestinal. Controlul cefalic gestionează receptorii pentru vedere, miros, gust, iniţiază reflexele ce produc salivaţia, producerea sucului gastric şi contracţiile gastrice. Toate acestea sunt mediate de nervul vag. Controlul gastric se referă la iniţierea acelor reflexe ce produc secreţii gastrice şi măresc motilitatea gastrică. Controlul intestinal face ca o dată cu intrarea în intestine a chimului să fie iniţiate reflexe ce duc la secreţia de bicarbonat, enzime digestive, bilă şi să se declanşeze contracţii intestinale. Reflexe inhibitorii reglează golirea gastrică pentru a favoriza digestia şi absorbţia ce au loc în intestinul subţire.

Hormonii gastrointestinali sunt lanţuri de aminoacizi din clasa peptidelor şi reglează activitatea sistemului digestiv. Aceştia sunt:

• Gastrina: este secretată de celulele G din stomac. Stimulează secreţia acidului clorhidric ce sterilizează chimul şi ajută la digestia proteinelor din stomac.
• CCK: este secretat de celulele I din duoden şi jejun. Obligă vezica biliară să se contracte şi să elibereze bilă în intestinul subţire şi inhibă mutarea chimului în duoden şi intestine.
• Secretina: este produsă în duoden de celulele S. Stimulează ficatul şi pancreasul să elibereze bicarbonat în intestinul subţire şi inhibă secreţia acidului gastric.
• GIP: este secretat de duoden şi jejun. În prezenţa glucozei, stimulează eliberarea insulinei (hormon ce reglează nivelul glucozei din sânge) de către pancreas.
• Motilina: este produs de duoden şi jejun şi stimulează migrarea conţinutului intestinului subţire către cel gros.

Ce intră şi ce iese din organism

Să zicem că ingerați într-o zi 100g de hrană şi 2 litri de apă. Aproximativ 1,5 litri de salivă sunt secretați pentru aceasta. Stomacul, la rândul lui, produce 2 litri de suc gastric. Pancreasul secretă 1,5 litri de fluid pancreatic. Ficatul secretă 0,5 litri de bilă. Intestinul subțire secretă 1,5 litri de diverse fluide.

În intestinul subțire se absoarbe 750 grame din cele 100 g de hrană ingerată şi aproximativ 8,5 litri din lichidele secretate. O parte mică se absoarbe şi prin intestinul gros. Ce se elimină? Aproximativ 50 g din hrană şi 0,15 din fluide.

CRIMA DE LA BRAŞOV | Bebeluşul decapitat de mamă a fost înmormântat Mai mult: Bebelusul decapitat de mama a fost inmormantat astazi la Brasov

Tragedia e "lucrătura diavolului", a spus la funeralii pastorul care a oficiat ceremonia. La înmormântare au fost membri ai familiei din partea tatălui şi prieteni.

• 

Bebeluşul a fost înmormântat, după prânz, în Cimitirul Municipal Braşov, iar la ceremonie au participat tatăl micuţului, precum şi membri ai familiei şi prieteni ai acestuia.

Mama copilului, care este în arestul Poliţiei Judeţene Braşov, precum şi membrii familiei din partea acesteia, nu au participat la înmormântare.

Oamenii au descris-o pe Monica Iudeanu, femeia care şi-a decapitat copilul cu un satâr, ca fiind o femeie foarte retrasă şi tăcută şi care nu a cerut nimănui ajutorul.

Pastorul Daniel Mureşan, cel care a oficiat ceremonia de înmormântare, a declarat jurnaliştilor că tragedia este "lucrătura diavolului" şi că religia penticostală nu propovăduieşte jertfa umană, ci valorile morale ale Bibliei: "să nu ucizi" sau "să-ţi iubeşti aproapele".

Reprezentanţii bisericii, citaţi de agenţia Mediafax, spun că femeia suferea de tulburări psihice şi chiar au îndemnat-o să meargă să se trateze.

Ieri, Monica Iudeanu a fost arestată preventiv pentru 29 de zile sub acuzaţia de omor deosebit de grav. Avocatul femeii a făcut recurs.

Femeia şi-a ucis bebeluşul cu un satâr cu care a decapitat copilul. Apoi, l-a pus în pungi de platic şi l-a băgat într-o cameră folosită ca depozit.

În faţa procurorilor, ea a spus că, astfel, i-a adus o jertfă lui Dumnezeu.

Iosif şi Monica Iudeanu mai au şase copii - cinci băieţi şi o fată. Şi niciunul dintre ei nu are o ocupaţie.

Mai mult: Bebelusul decapitat de mama a fost inmormantat astazi la Brasov - Ştiri interne | Libertatea.ro

Sistemul Respirator

 Totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor gazoase, din aerul atmosferic si organism, constituie aparatul respirator.

 Componentele aparatului respirator sunt: cavitatea nazala, faringele, laringele, traheea, bronhiile principale, caile pulmonare si plamanii. In alcatuirea plamanului, se disting doua componente structurale si functionale: arborele bronsic si tesutul pulmonar propriu-zis.

 Arborele bronsic este format din caile respiratorii extra- si intrapulmonare, constituite dintr-un sistem de tuburi care servesc pentru tranzitul aerului.

 In interiorul tesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se formeaza bronhiolele terminale din care iau nastere bronhiolele respiratorii, care se continua cu canalele alveolare ai caror pereti prezinta dilatatii in forma de saci -saci alveolari- in care se deschid alveolele pulmonare (figura de mai jos).

 Traheea si bronhiile extralobulare, au in peretii lor inele cartilaginoase, cu rolul de a mentine deschise caile respiratorii in conditiile variatiilor de presiune din inspiratie si expiratie. Bronhiolele terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, contin un strat muscular dezvoltat, regland astfel circulatia aerului in caile respiratorii intrapulmonare.

Plamanii

Respiratia