Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Cultura populară românească a fost întotdeauna foarte bogată şi unitară pe întregul teritoriu locuit de poporul nostru. Ea a apărut şi s-a dezvoltat în cele mai grele condiţii istorice, şi nicio stăpânire străină nu a putut să-i împiedice propagarea.
Prin urmare, stârneşte cel puţin mirarea afirmaţia istoricilor sovietici cum că: „Unirea interfluviului Nistru-Prut şi a pământurilor de pe malul stâng al Nistrului cu Rusia a exercitat o mare înrâurire asupra evoluţiei tipului economico-cultural din această regiune… Conlocuirea moldovenilor pe acelaşi teritoriu cu ucrainienii, ruşii, bulgarii, găgăuzii şi cu alte naţionalităţi, contactul strâns şi îndelungat cu ei au înrâurit procesele de producţie, traiul şi cultura poporului moldovenesc. De aceea, formele tradiţionale ale culturii s-au schimbat; apar trăsături noi, specifice anume pentru zona dată”!!! Şi toate acestea pe când: „Concomitent, pe teritoriul dintre Prut şi munţii Carpaţi începe să se extindă cultura materială şi spirituală muntenească. Influenţa se resimte mai ales după 1859, când Moldova de peste Prut şi Muntenia se unesc, formând statul român”!!! Aceste două monumentale descoperiri conduceau la cea de a treia, care îi interesa de fapt cel mai mult pe istoricii respectivi, anume că: „Această zona (Basarabia şi Transnistria) se deosebea de zona din Moldova de peste Prut.” (1)
Cu totul altul este rolul jucat de Basarabia în istoria culturală a poporului român. „Pentru noi, spunea Dimitrie Caracostea, Basarabia însemnează precizarea destinului românesc faţă de cultura slavă, privită sub toate aspectele ei. Chezăşia menirii noastre stă în însăşi fiinţa limbii. Iarăşi şi iarăşi ne încleştăm în ea, privind-o în lupta dreapta cu slava. Basarabia este teritoriul unde se poate urmări mai concludent ca oriunde lupta care s-a dat între limba noastră şi slavism.” (2) Acelaşi lucru se putea spune şi despre cultura populară a regiunii: „Şi întregul folclor basarabean capătă semnificaţie, ca şi sistemul lingvistic, în configuraţia românească, în chip contrastant cu trăsăturile slave răsăritene. Atât tipul formal al epicei poporane ruse, cât şi idealul uman preamărit şi felul de a înfăţişa munca şi vitejia – sunt deosebite. Timp de o sută de ani, nicio infiltraţie din epica şi, în genere, din folclorul versificat rus, n-a pătruns în patrimoniul oral basarabean.” (3)
În satele româneşti din Basarabia se întâlneau aceleaşi doine sfâşietoare, aceleaşi hore pline de viaţă şi aceleaşi balade ca la toţi românii. Legenda şi basmul aveau aceeaşi ţesătură ca şi în celelalte părţi româneşti. Dar regimul de împilare rusesc a dat o nuanţare poeziei populare basarabene. Nota pesimistă era mai adâncă în doina din Basarabia, iar subiectele acestei poezii în bună parte oglindeau drama sufletească a poporului, rupt de la tulpina lui. În snoavele şi basmele basarabenilor era întâlnit adeseori tipul rusului, asemănător cu cel zugrăvit de Ion Creangă în Ivan Turbincă, dar cu trăsături ceva mai aspre. Totodată, în Basarabia se regăseau variante ale tuturor creaţiilor populare româneşti: Mioriţa, Toma Alimoş, colinde, Pluguşorul, horele şi doinele, proverbele şi zicătorile, strigăturile etc.
Despre doină, rusul Kruşevan spunea: „Da, doina este cântecul fatal al basarabeanului. În doină se aude plânsul acelui păstor, care în fiecare societate este spiritul omenesc. Şi acest păstor deplânge soarta turmei sale pierdute de oi, sau mai exact a turmei sale pierdute de basarabeni.” Iar V. Popovici completa că „influenţa rusească asupra cântecului moldovenesc n-a avut timp să se dezvolte.” (4) Dimpotrivă, românii din valea Nistrului de jos continuau să păstreze aceleaşi datini cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou ca şi în trecut. Niciodată ei nu s-au lepădat de tradiţiile româneşti numite Steaua, Luceafărul, Căluţul cu colinde etc.
Despre covoarele moldoveneşti ale Basarabiei, Pavel Gore scria în 1912: „Scoarţele noastre moldoveneşti seamănă foarte mult cu cele italieneşti în privinţa motivelor; nu rareori întâlneşti la scoarţele noastre şi motive curat romane.” (5)
Cât despre cântecul naţional, iată ce scria în 1899 ziarul Bessarabeţ: „La primele sunete ale muzicii naţionale, sângele natal a vorbit şi tot publicul a năvălit spre estradă… Dansurile naţionale au fost executate de studenţi şi la cererea publicului au fost repetate. Orchestra românească a cântat bucăţi naţionale.” (6)
Din păcate însă, opresiunea rusească i-a împiedicat pe locuitorii Basarabiei să cunoască realităţile din teritoriul de la vest de Prut. Imaginea lor despre ceilalţi români devenea tot mai săracă, după cum remarca şi acelaşi Caracostea: „Unii dintre ţăranii Basarabiei credeau sub ţarism că cei din România sunt un fel de moldoveni, care însă vorbesc o limbă stricată. Primul beletrist basarabean, Costache Stamati, deplora neologismele limbii noastre literare… Şi… când li se citea din Creangă al nostru, în fonetismul moldovenesc, sătenii se simţeau de o fiinţă cu scriitorul reprezentativ al Moldovei.” (7) Era aşa-numitul fenomen cultural al moldovenismului, care va fi depăşit abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după afirmarea României ca stat unitar şi independent.
În poezia populară basarabeană era cultivată cu predilecţie oroarea pe care o provocau ruşii prin acţiunile lor pornite de la toate nivelurile ierarhice ale imperiului. Mai jos redăm spre edificare trei asemenea eşantioane în graiul basarabean din secolul al XIX-lea:
Cazac şi muscal
Murgule, murguţu meu,
Şi nechezi tu aşa greu,
Şi, ţi-i foame ori ţi-i rău,
Di baţi din chicior mereu?
Olio-lio, stăpânul meu,
Nişi mi-i foami, nişi mi-i rău,
Dar pi culmea şelui deal
Văz un cazac şi-un muscal;
Ii la tine or vini,
Di părinţi te-or despărţi,
Şi te-or lega cu cureli,
Di te-or curma pân la cheli,
Cu cureli di matasi,
Di te-a curma pân la oasi,
Cu mâinile dinapoi,
Să nu mai vii înapoi.
Oi-oi sarmanii di noi,
Cum ne zvântă în bătăi,
Cum ne mână pe convoi,
Şi ne mână ca pe boi,
Şi ne tunde ca pe oi.
Pânea străină
Frunză verde di doi schini,
Am auzit din bătrâni
Că-i rea pânea prin străini,
Am auzit şi n-am crezut,
M-am dus singur de-am văzut.
Frunzuleană tri granati,
Trecui Nistru-n şeia parti,
În neagra străinatati.
N-am ce zâşi, pâne-i bună,
Dar îi în ţară străină,
Bună-i pânea şi miezoasă,
Dar la mijloc veninoasă;
Mănânc pâne şi beu gin,
La inimă pui venin.
Mai ghini pâsat di mei,
Dar să şiu întri ai mei.
Cântecul recrutului
Mă gisez maică-n priioni.*
În priioni împărătesc
Mulţi voinici se prăpădesc
Şi ca ceara se topesc!
Haideţi fraţi să trăim ghine
Cât suntem nedispărţiţi;
Să bem şi să veselim
Cât suntem pi la părinţi;
Că dacă ne-om diparta,
Mulţi în cale ne-or cata
Şi de toţi ne-or întreba
Şi di urmă nu ne-or da.
Frunzioară di aclaz,
Lungu-i drumu la Capcaz!
Lungu-i, lungu-i şi bătut,
Nu-i bătut di car cu boi,
Ci-i bătut di recruţi noi,
Moldoveni di pi la noi.
Sarmană frunză di-aclaz
Mult mi-o spus ea di Capcaz,
Di munţi nanţi,
Di dealuri nanţi,
Di popoare minunati,
Di neagra străinatati,
Di cari am avut parte.
Sarmană frunză di fag,
Cum mi-o spus ea şi-am să trag;
Sarmană frunză di tei,
Cum mi-o spus ea şi-am să chei;
Frunzuliţă vişineli
Sui măicuţă-n deal la şcheli
Şi-i prigi oasili meli,
Cum li-nşiră pi năsăli**
Fiul bietului mâzăl. (8)
* Primirea în serviciul militar, apt pentru armată.
** Par portativ pe care se transportau răniţii de pe câmpul de război.
În faţa atâtor nenorociri, sufletul basarabeanului se întorcea spre trecut. În creaţiile sale orale, el premărea virtuţile acestui trecut şi luminoasele figuri care îl populează. Un adevărat cult a existat întotdeauna în Basarabia pentru marele voievod Ştefan, „despre a cărui vitejie mersese faima peste nouă ţări şi nouă mări,” (9) simbolul însuşi al independenţei şi suveranităţii Moldovei. Figura lui Ştefan cel Mare reprezintă un capitol al folclorului basarabean şi de aceea vom zăbovi în continuare asupra sa, surprinzând modul în care apreciau creatorii anonimi basarabeni faptele strămoşilor.
Ştefan cel Mare era cântat în primul rând în poeziile populare:
„Şi pe cal s-aruncă, din trâmbiţă sună,
Într-o clipă-ndată oastea lui s-adună,
Spre hotar el pleacă cu multă grăbire,
Pe tatar s-ajungă şi să-i dea lovire.
Şi-aproape de Nistru, într-o luncă mare
Îi ajunge Ştefan şi îi bate tare;
Mulţi s-aruncă-n apă, puţini la mal scap
Cu calul lui trece al Nistrului vad,
Urmat de o ceată de oşteni, ce cad
Ca trăsnet din ceruri peste tătărime,
Omorând dintr-ânşii o mare mulţime.
Şi de-atunci tătarii îngroziţi prea tare,
N-au călcat Moldova lui Ştefan cel Mare.
Oştenilor care aici au luptat
Răzăşie, Vodă, pământuri le-a dat;
Sat frumos acolo au întemeiat,
Şi Vadul lui Vodă satul s-a chemat.” (10)
Şi mai numeroase erau povestirile referitoare la vitejiile lui Ştefan cel Mare. Despre el se spunea că a fost „domn mare întru toate,” (11) şi că de la luptă, victorios, se întorcea „Ştefan Vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitor, la scaunul său de la Suceava.” (12) Turcilor luaţi prizonieri, Ştefan le spunea exact ceea ce le-ar fi spus românii basarabeni ruşilor cotropitori: „De ce nu ne lăsaţi în pace, să ne căutăm de treburile noastre? Că noi n-avem supuşi să ne aducă toate de-a gata; noi arăm, noi semănăm, noi prăşim şi secerăm ca s-avem bucate. De ce nu ne lăsaţi în pace, vă zic vouă?” (13)
Un bătrân basarabean îi vorbea astfel culegătorului de folclor Tudor Pamfile: „Bunicii, răsbunicii noştri, ne-au lăsat multe cuvinte de Ştefan cel Mare, ce a fost hăt demult domnitor peste ţara noastră, într-un timp când şi Moldova era o crăie roată la un loc (întreagă). Aşa am apucat, aşa ştim noi şi ţinem, aşa o spunem şi copchiilor noştri, şi or s-o ştie şi ei, câtă vreme o mai ţinea Ceal-bătrân (Dumnezeu) cu limba noastră şi cu noi, şi ne-a da mână de ajutor, pe cât s-o îndura.” În unele povestiri, tânărul Ştefan era prezentat ca un crâşmar „într-un sat hăt departe de-aici, aproape tocmai de munţii Carpaţilor, dar tot din ţara asta a Moldovei, că ea-i mare şi trebuie să fie mulţi moldoveni de ai noştri sub soare, câţi or ci cind.” Bineînţeles că şi Ştefan era „om bun… moldovan de ai noştri, cu frica lui Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; da avea inimă de român, nu bucluc, ştii, jaratic acoperit numai cu oleacă de cenuşă…” „Şi dacă chicase el la cădere, tot nădejdea la Dumnezeu îi era: se ruga şi se închina cu tătă inima, ca moldovanu’ cel adevărat, şi Dumnezeu i-a dat mare dar şi ghelşug de mărire.” El „mai cu seamă pentru saraci era ca tătuţul lor cel bun.” (14)
Alt povestitor îl descria astfel pe Ştefan cel Mare: „El umbla cu alţi şaptesprezece haidamaci ca şi dânsul, ucidea pe jidani şi pe boieri, le lua pământurile şi le împărţea pe la săraci.” (15) Un extraordinar simbol al basarabeanului devine Ştefan atunci când luptă cu ruşii: „Muscalii erau, ce-i dreptul, mulţi, dar şi moldovenii foarte dârji.” Dar Ştefan, urmând drumul neamului său, a fost în cele din urmă înfrânt de ruşi, conduşi de împărăteasa „Catirina” (Ecaterina II), cu ajutorul armelor de foc.” (16) Speranţa însă nu a părăsit niciodată poporul său, care încă îl mai aştepta pe marele domnitor: „He, he, he! Săracul Ştefan-Vodă! Să-nvie el, altă făină s-ar măcina. Şi când a fi, la vremea vremii, crezi că n-are să-nvie?” (17)
Întreaga Basarabie trăia din amintirea lui Ştefan. Totul îşi avea izvorul în vremea lui. După cum povestea bătrânul preot Vladimir Băltag din Cojuşna, originea tuturor satelor basarabene se trăgea de atunci: „Când Ştefan Vodă alunga turcul, s-a oprit pe valea Bâcului în nişte lozâe, şi acolo s-a făcut Lozova. Altă dată s-a dus la vânat prin codrii Bâcului şi multă plăcere a avut prinzând o capră sălbatecă în locul acela, unde astăzi e Căpriana. Nu o dată stătea el la un vornic al său, care locuia unde astăzi se află Vornicenii. Tot de la Ştefan cel Mare se trage şi numele satului Vadul lui Vodă, unde, cum îşi aduce aminte memoria poporului, nu o dată trecea Nistrul marele voievod apărându-şi moşia.” (18)
Tradiţia poporului român se reflecta de asemenea în numeroasele zicători, „tăclăli” care circulau în Basarabia, identice cu acelea amintite de Ion Creangă, de care de altfel ţăranii basarabeni nu auziseră niciodată.
În lipsa şcolilor şi a celorlalte elemente de cultură, românii nu aveau la îndemână decât literatura orală, pe care şi-o transmiteau cu grijă din tată-n fiu. O mărturisire foarte mişcătoare făcea istoricul Nicolae Popovschi: „Vederile săteşti, graiul strămoşesc, obiceiurile româneşti, cu atâta sfinţenie păstrate, cu atâta credinţă trecute prin nagara vremurilor grele, – începând cu poveştile, cu colindele copiilor, cu descântecele babelor şi până la rânduielile şi ceremoniile nunţii şi ale înmormântării, – aceasta a fost atmosfera în care ei au crescut, de aici le-au venit întăile impresii ale vieţii, care au intrat şi s-au aşezat în sufletul lor tocmai în acea vârstă, când se formează natura omului. Moşu Manachi, un storoj bisericesc, mama Vitora, o femeie bătrână şi deşteaptă, baba Ioana şi baba Vârvara – aceştia ne-au fost guvernorii şi guvernantele noastre, care întâi ne-au arătat farmecul poveştilor, ne-au făcut cunoscuţi pe Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana.” (19)
Vezi şi...
Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...
1 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 24-25.
2 Dimitrie Caracostea, Limba română în Basarabia, Bucureşti, 1941, p. 283.
3 Ibidem, p. 287.
4 Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 74.
5 Ibidem, p. 102.
6 Ibidem.
7 Dimitrie Caracostea, op. cit., p. 277.
8 Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 177-178.
9 Tudor Pamfile, Mănunchi nou de povestiri populare cu privire la Ştefan cel Mare, Chişinău, 1919, p. 35.
10 Ibidem, p. 37.
11 Ibidem, p. 46.
12 Ibidem, p. 61.
13 Ibidem, p. 63.
14 Ibidem, p. 64-65.
15 Ibidem, p. 73.
16 Ibidem, p. 74.
17 Ibidem, p. 93.
18 Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi unirea, Iaşi, 1922, p. 9.
19 Ibidem, p. 10.
No hay comentarios:
Publicar un comentario